Târziul crucilor de lemn

Mâinile tremură
Nu se mai întâlnesc cu izvorul
Sângelui ce duce către inimă
Febra se zbate în pielea obrajilor
O rugăciune mi-a rămas pe frunte
Ori de câte ori m-au iubit
Am devenit femeia de nisip
Ciudată creatură ființa ce o port ca fiind eu
Când m-au avut
Am devenit eșecul fiecărui fericit
De neatins știau doar morții mei că sunt
Și nu am puțini
Morții mei sunt singurii mei îngeri
Mă pregătesc de o înmormântare vie
Februarie s-a dus fără milă
Am rămas altcineva și-mi amintesc de mine
Dacă vreodată am iubit
Atunci ei au fost flăcăra lumânării ce
Arde în pieptul meu crud
Rupt în cercuri plutitoare
Se împart aripile mele precum
Pâinea se frânge și se dă săracilor
Flămânzii mănâncă mereu cel mai puțin
De aceea sunt mai tristă
Decât o zi din timpul morții
Căci moartea nu ne promite nimic
Nici o eternă revenire
Nici un himeric început
Ea doar vine și ne anihilează iluziile

Nici nu mai știu ce spuneam
Tremur de frig
Tremur de cald
Privesc la cana cu apă rece
Și rog să mă cuprindă o sete de moarte.




©Luminița Amarie